Lhasa – Cristian Tudor Popescu

05Noi10

Lhasa nu e pensionară. Nu e profesoară. Nu e bugetară. Nu e Elena Udrea. Nici măcar româncă nu e.
Scriind despre Lhasa mă fac vinovat de ceea ce kulturnicii numeau evazionism, intimism, cosmopolitism, îndepărtare de mase. Nu scriu despre Honorius Prigoană, despre Andrei Gheorghe la Finanţe, despre bugetul serviciilor secrete, scriu despre o voce tulburătoare a rasei umane, care s-a stins pe 1 ianuarie puţin după miezul nopţii. De atunci, la Montréal ninge întruna.

Cântă drumul
Eu plec, mă duc
Fac trei paşi
Drumul e mut.

E negru drumul
Până în zare
Fac trei paşi
Drumul dispare.

Je fais trois pas/ La route n’est plus… Mă grăbeam când am auzit prima dată aceste alăturări de cuvinte simple mângâiate de vocea Lhasei de Sela. (Mai întâi am crezut că versurile sunt ale unui mare poet francez nenăscut în Franţa, Supervielle sau Lubicz Milosz. Erau ale ei.). Am tras pe dreapta, am oprit motorul şi am ascultat. O dată, de două ori, de trei ori, ascultamLa marée haute şi puţin îmi mai păsa unde dracului mă grăbeam.

De atunci, de fiecare dată când nu mai puteam să înghit mizeria umană pe care meseria îmi cere s-o descriu, când nu mai suportam să văd şi să aud oameni şi visam pustiuri atomice curate, mă închideam undeva şi o ascultam pe Lhasa, „La tete est pleine/ Mais le coeur n’a pas assez” – capul plezneşte, inima tânjeşte. Cred că atunci când începea să cânte, cobrele dansau şi tigrii îi torceau la picioare. N-am văzut-o vie, cântând la Bucureşti, n-o ştiam pe atunci şi eram ocupat să mă iau de beregată cu diverse jivine. Şi totuşi, când o ascult mi se pare că am trăit o viaţă împreună, că ne-am iubit şi ne-am certat, că ne-am despărţit şi ne-am regăsit. Şi că acum îmi ţine capul la pieptul ei, la sânul pe care i l-a mâncat cancerul. 21 de luni a luptat cu el, cu zâmbetul şi cântecul pe buze.

Vocea Lhasei e o încrucişare imposibilă între vocea unei adolescente pornite să salveze lumea şi cea a unei fascinante cântăreţe de bar, uzată de alcool şi tutun. Joan Baez tânără îmbrăţişată cu Edith Piaf pe moarte. Şi acea sfâşiere cu care Janis Joplin îşi scuipa sufletul cântând.

În lumea tot mai neomenească în care trăim, cântecele Lhasei îţi aduc aminte că eşti om, aşa cum ţi-ai aduce aminte că ai fost copil, că ai fost tânăr. Nu cred că boala, rea şi tâmpă, a reuşit altceva decât s-o ucidă; pe artiştii din stirpea ei cancerul nu poate să-i aibă. Aproape că o aud pe Lhasa murmurând: „O tumoare mică/ Mă umple cu pământ/ Când ea e floare/ Eu nu mai sunt.”

http://www.gandul.info/puterea-gandului/lhasa-5267334

(5 ianuarie 2010)

***

De cand ma simt bine

Nici foame nu mi-e

Nici teama de singuratate

nu mai e  nici cine sa ma iubeasca

in intregul oras pustiit.

de cand nu mai simt durerea

nu mai am pe nimeni

ranit

nimeni alta decat eu

nu, nu vreau sa uit

Ah! Nici nu se mai canta

Cum se canta ieri

Acum doar atat se spune:

Vino la cafea,

Apoi ne-om saruta frantuzeste,

Banal.

Nici nu mai stiu canta

Fara dragostea ta, ma sting

Nu mai suport aceasta durere

Vreau sa traiesc, ce frumos cantec

De cand ma simt bine

Toata lumea ride

De anxietatea mea…

Dar eu o numesc poezie

Vanitate se cheama, clar.



No Responses Yet to “Lhasa – Cristian Tudor Popescu”

  1. Lasă un comentariu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: